Paul Alexe's Blog

13/05/2010

Gibraltar – destinaţia perfectă pentru o… singură zi

Gibraltar. Un loc încărcat de istorie. Şi nici nu este de mirare, dată fiind aşezarea strategică a Stâncii Gibraltar ( „The Rock”, 425m), un promontoriu situat în sudul Peninsulei Iberice. Alături de Muntele Hacho, situat pe coasta africană, formează poarta de legătură între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Dealtfel, în antichitate, cele două înălţimi reprezentau „umerii” lui Hercule, legendarul erou antic. Numele actual vine de la cel al căpeteniei berbere Tarik Ibn Ziyad („Djabel al-Tarik”, adică „Muntele lui Tarik”), care a cucerit locul, în 711 d.Hr., debarcându-şi aici trupele şi formând un cap de pod spre Europa, pentru ca apoi, în mai puţin de un deceniu, maurii să cucerească întreaga Peninsulă Iberică şi o parte însemnată din Franţa de astăzi. O dominaţie care a durat opt secole, până în 1462, când Gibraltarul intră în posesia Coroanei Spaniei. Lucrurile nu aveau să se oprească aici, teritoriul fiind disputat vreme de aproape un secol de marile puteri navale, Spania şi Anglia, datorită poziţiei sale strategice. În 1704, de forţele britanice, sprijinite de cele olandeze şi aflate sub comanda Amiralului George Rooke, cuceresc Gibraltarul, fapt recunoscut de Spania prin Tratatul de la Utrecht (1713). Cu toate acestea, nici în zilele noastre Spania nu a încetat să emită pretenţii asupra Gibraltarului, aceasta constituind o cauză majoră a disensiunilor dintre cele două regate. De remarcat faptul că, la jumătatea anilor 80, Spania a făcut o nouă tentativă de a anexa acest teritoriu strategic, impunând o blocadă terestră şi navală, însă acest lucru a fost zădărnicit de un referendum (1990) prin care populaţia locală îşi exprima dorinţa de a rămâne sub autoritatea britanică. La momentul respectiv, dintre cei aproximativ 11.000 de locuitori ai teritoriului, doar… 44 au votat pentru apartenenţa la Spania! În prezent, Gibraltarul este teritoriu autonom, aparţinând Marii Britanii, şeful statului fiind Regina Elisabeth II, reprezentată de Guvernatorul Gibraltarului.

În prezent, Gibraltarul reprezintă una dintre cele mai mari aglomerări urbane de pe Bătrânul Continent, pe cei aproximativ şase kilometrii pătraţi ai teritoriului locuind aproximativ 29.000 de locuitori. O populaţie diversificată, care cuprinde britanici, spanioli, marocani, italieni, evrei, pentru a enumera cele mai importante comunităţi. Strazile oraşului sunt înguste, fiecare centimetru fiind atent valorificat. Cu toate acestea, nu apar mari probleme în trafic, participanţii dând dovadă de un calm… tipic englezesc! Gibraltarul este şi un recunoscut paradis fiscal, taxele mici la ţigări, alcool şi aur atrăgând un număr mare de turişti. Totuşi, legislaţia locală stabileşte destul de strict cantităţile ce pot fi scoase din Gibraltar, acestea având caracter de uz personal. Moneda locală este lira sterlină emisă de Banca Gibraltarului şi care are aceiaşi valoare ca şi lira sterlină britanică. Trebuie reţinut că moneda locală poate fii folosită doar în Gibraltar, astfel că este bine să vă calculaţi bine cheltuielile dacă nu doriţi să rămâneţi cu… bani de colecţie!

În vara anului 2008, am acostat de trei ori cu bătrâna „Black Prince” în docul navelor de croazieră, numărându-mă printre cei aproxiamtiv patru milioane de turişti care vizitează anual Gibraltarul. O destinaţie perfectă pentru o zi, timp suficient pentru a vizita cele mai importante atracţii turistice ale locului. Pentru grupurile organizate, cele mai căutate tururi turistice sunt „The Rock Tour” şi „Dolphins Watching”, fiecare cu punctele sale de atracţie.

Primul l-am abordat într-o zi superbă de sfârşit de aprilie. Încă de la coborârea pe uscat ne atrage atenţia The Rock, stânca simbol a Gibraltarului, semeaţă şi ameninţătoare în acelaşi timp. Ne îmbarcăm la bordul unui microbuz de mici dimensiuni, ideal pentru slalomul ce urmează pe straduţele înguste ale oraşului. Prima impresie… sută la sută britanică, de la poliţişti, la puburile încă închise (este doar ora nouă dimineaţă!) şi numeroasele filiale ale băncilor din Insulă. Ghid şi şofer, în acelaşi timp, ne este Steve, un tip simpatic, între două vârste, care încearcă să-i trezească pe cei care încă n-au apucat să-şi bea cafeaua. Primul popas vine destul de repede: Europa Point Lighthouse. Un platou destul de larg, aflat în extremitatea sudică a peninsulei. Priveliştea este panoramică: la nord ne atrage atenţia Stânca, care, în această dimineaţă pare să lupte cu un nor ameninţător, în timp ce la sud asistăm la furnicarul ambarcaţiunilor de toate mărimile care tranzitează Strâmtoarea Gibraltar. Undeva, pierdut în negura dimineţii, se întrezăreşte ţărmul african… „Vedeta” locului este, fără doar şi poate, Farul Sfintei Treimi, denumit astfel deoarece Casa Sfintei Treimi a fost responsabilă pentru întreţinerea acestuia, încă din 1894. Este singurul far gestionat de Casă, situat în afara Marii Britanii. În apropiere, privind spre Stâncă, admirăm King Fahd bin Abdulaziz al-Saud Moscheea. Complexul moschee conţine, pe lângă locul de rugăciune destinat celor peste 2000 de musulmani care locuiesc aici, o şcoală, o bibliotecă şi o sală de lectură. Cladirea a fost inaugurată în 1997 şi a costat aproximativ 5 milioane de lire sterline, fiind făcută cadou Gibraltarului de către Regele Fahd al Arabiei Saudite.

Părăsim Europa Point cu sentimental că nu am făcut destule fotografii, dar programul turului este destul de dens, iar timpul, totuşi, limitat la câteva ore… Ne urcăm în microbuz şi luăm pieptiş Upper Rock, următoarea destinaţie fiind Peştera St.Michael (St.Michael’s Cave). Şoseaua îngustă urcă şerpuit spre vârful Stâncii, lăsând în urmă cu cartier rezidenţial, apoi vechiul spital în care erau trataţi răniţii de război, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Steve  are timp pentru a ne spune povestea acestei şosele care urcă spre The Rock, construită şi consolidată pe timp de război. De la nivelul oraşului, şoseaua este “invizibilă”, arhitecţii săi folosind numeroşi pomi, cu coroană densă, astfel încât, privit de la distanţă, muntele pare acoperit de o pădure inaccesibilă. Peştera St.Michael sau Peştera Arhanghelului Mihail îşi datorează numele datorită asemănării sale cu o peşteră din Italia în care, se spune, Arhanghelul Mihail s-ar fi arătat. Peştera face parte dintr-un ansamblu calcaros ce cuprinde aproximativ 150 de alte peşteri şi, se spune, că ar fi legată de Africa printr-un tunel subteran de 24 de km. Grecii, fenicienii şi romanii cunoşteau aceste peşteri, locuite încă din neolitic. Intrăm printr-un culoar îngust şi lung de aproximativ 20 de metri, apoi, peste un podeţ, pătrundem în sala inferioară. Imaginea pe care o avem în faţă este impresionantă, iar cei care au păşit în peşterile din Apuseni înţeleg la ce mă refer. Diferenţa constă în modul în care cei care au în administrare St.Michael Cave au ştiut să pună în valoare fiecare colţişor al său. Există cinci pasaje de legătură către sala superioară, care este mult mai mare şi care, în timpul celui de-al doilea război mondial ar fi trebuit să găzduiască un spital de urgenţă. Spitalul a fost amenajat, dar nu a găzduit niciun pacient. În prezent, datorită acusticii foarte bune, sala este gazda unor concerte de toate genurile. La ieşire, suntem îndemnaţi să vizităm “The Great Siege Tunels” – tunele construite în timpul celui de-al doilea război mondial şi folosite de către armata britanică. Cum timpul ne este principal adversar, lăsăm această vizită pentru altă dată…

Odată ieşiţi din Peştera St.Michael, ne reântâlnim cu şoseaua şerpuită ce urcă spre vârful Stâncii, într-un lor denumit Den Apes, în inima rezervaţiei natural Upper Rock. Aici, din cele câteva puncte de belvedere, putem admira de la mare înâlţime oraşul şi strâmtoarea, cu nesfârşitul furnicar maritim. Însă, tot aici, facem cunoştinţă cu cei mai celebrii locuitori ai Gibraltarului: „Barbary macaque” (li se mai spune şi “magoţi”). Maimuţe de talie mică, trăiesc în semi-sălbăticie şi pot fi întâlnite doar în nordul Africii, în Maroc şi Tunisia, iar în Europa… numai pe The Rock. De origine africană, primatele au fost aduse în Gibraltar de romani sau de mauri, iar legenda locală spune că dominaţia britanică asupra locului va lua sfârşit doar atunci când aceste maimuţe vor părăsi Gibraltarul J Dealtfel, în timpul celui de-al doilea război mondial, când mai erau doar şapte exemplare, Sir Winston Churchill a ordonat să fie imediat aduse alte exemplare, din pădurile nord-africane, pentru a nu fi zdruncinată credinţa populară! În prezent, magoţii fac deliciul turiştilor, aceştia din urmă fiind sfătuiţi să nu poarte asupra lor nici un obiect ce ar sugera prezenţa mâncării, deoarece maimuţele nu vor ezita să încerce să le fure. Încurajate, micile animale nu ezită să sară pe umerii turiştilor sau să “bată palma” cu aceştia!

Continuăm turul şi ieşim din rezervaţie, coborând spre oraş, nu înainte de a trece pe lângă Castelul maur şi Turnul de omagiu. Turnul este impresionant, nu doar datorită construcţiei sale, ci şi datorită poziţiei sale dominante şi strategice. La rândul său, Castelul maur a jucat un rol important în cucerirea arabă a Peninsulei Iberice, fapt ce a dus apoi la dominaţia arabă asupra sud-vestului Europei pentru mai bine de 700 de ani. Ne îndreptăm către finalul excursiei, nu înainte de a da un ocol pentru a vedea, din mers, unul dintre cele mai interesante locuri ale peninsulei: punctul de frontieră cu Spania, bine păzit pe ambele părţi! În imediata apropiere – aeroportul, care prezintă o particularitate unică: pista de aterizare este “secţionată” în două de şoseaua care duce către punctul de trecere înspre şi dinspre Spania!

Nu multă lume ştie că Gibraltarul este unul dintre cele mai bune locuri din lume în care pot fi văzuţi delfini în libertate pe toată durata anului. Apele locale sunt populate de trei specii de delfini, care convieţuiesc alături de şapte tipuri diferite de balene, peşti zburători şi ţestoase! Turul turistic “Dolphin Watching” constituie, fără îndoială, unul dintre cele mai interesante şi spectaculoase momente turistice pentru cei care vizitează Gibraltarul şi Costa de Sol. La bordul unei ambarcaţiuni de mici dimensiuni, “Dolphin World”, trăim 90 de minute de încântare, având ocazia de a ne bucura de prezenţa, în mediul lor natural, a acestor fascinante mamifere. În apele curate ale Key of Gibraltar, printre vase de croazieră, tancuri petroliere, bărcuţe, şalupe şi ferry-boat-uri delfinii se simt în largul lor. Pentru cei care nu au mai trăit o experienţă similară, spectacolul este total. Delfinii înoată în grupuri de câte doi până la şase (cel puţin… aşa s-a întâmplat în turul l-a care am luat parte!), părând să se joace în siajul ambarcaţiunii sau înotând în viteză foarte aproape de prora şalupei. O experienţă unică, ce merită trăită!

Anunțuri

25/02/2010

Insula Madeira – Gradinile Domnului

Una dintre reţelele de socializare pe care am un cont, mai puţin cunoscută, Netlog, oferă o aplicaţie interesantă, graţie căreia poţi vedea cât la sută din statele lumii ai vizitat. Aşa am aflat şi eu că am păşit pe pământul a 11 la sută din ţările lumii, în condiţiile în care am ajuns doar pe două continente: Europa şi Africa. În drumurile mele, am avut şansa să văd multe locuri interesante (pe care, dacă aş avea ocazia, le-aş reântâlni cu drag!), însă puţine mi-au lăsat o impresie atât de puternică precum cel pe care vi-l propun în continuare: Funchal, Madeira (Portugalia).

Insula Madeira (în traducere, “madeira” înseamnă “lemn”) este parte a Insulelor Sălbatice (Ilhas Selvagens), care, alături de Insulele Capului Verde, Azore şi Canare alcătuiesc Macaronesia, un lanţ de insule vulcanice din Oceanul Atlantic. Din punct de vedere administrativ, Madeira este parte a Regiunii Autonome Madeira (Portugalia), constituindu-se într-o regiune ultraperiferică a Uniunii Europene. Conform unor informaţii culese de pe Wikipedia, Insulele erau cunoscute în trecut sub numele de Al Aghnam („Insulele animalelor mici”). În urma unei furtuni, în 1418, aici au ajuns navigatorii portughezi João Gonçalves Zarco şi Tristão Vaz Teixeira. Insula cea mare, ce poartă acest nume, era iniţial acoperită de păduri seculare, care au fost defrişate şi arse, pentru a face loc plantaţiilor şi culturilor de cereale. Gonçalves, care a pus bazele oraşului-port Funchal, este înmormântat în catedrala Santa Clara din acelaşi oraş. Cristofor Columb a locuit pe insula Porto Santo timp de 12 ani, înainte de a pleca în călătoriile sale istorice peste ocean.

Principalul oraş al insulei Madeira, Funchal, este cel în care am ajuns într-o altă dimineaţă de aprilie a anului 2008, la bordul bătrânei nave de croazieră Black Prince. Pe vremuri, aşezarea a reprezentat pentru Portugalia ceea ce Gibraltarul reprezenta pentru Imperiul Britanic. Capitală a Madeirei mai bine de cinci secole, Funchal este situat într-un amfiteatru natural, ce urcă de la nivelul mării, în zona portului, până la 1200 de metri, cu locuri de belvedere ce oferă localnicilor şi turiştilor o vedere superbă. În prezent, oraşul reprezintă a doua mare aglomeraţie urbană aparţinând Portugaliei (după Lisabona), un oraş cosmopolit, cu numeroase puncte de atracţie. Portul este, fără doar şi poate, cel mai aglomerat loc de pe insulă, navele de croazieră şi iachturile cele mai luxoase reprezentând prezenţe obişnuite printre bărcile pescăreşti ale localnicilor. Din zona veche a oraşului, mai precis din Parcul Almirante Reis, se poate urca cu telegondola până la Monte Palace Tropical Garden. O călătorie plăcută, de aproape 3200 de metri (600 metri – diferenţă de nivel), care vă va încânta ochii pe toată durata sa, recompensa finală fiind panorama de la punctul terminus. Totuşi, trebuie să recunosc faptul că nu am reţinut prea multe lucruri din Funchal, turul turistic ales (“Porto Moniz”), ocupând aproape toate cele zece ore petrecute pe insulă.

Aşadar, “Porto Moniz”… Un tur care a atins câteva dintre cele mai interesante locuri de pe Insula Madeira şi care a scos din buzunarele turiştilor aproape 60 de lire sterline! Ne-am îmbarcat în autocarul ce ne aştepta pe chei, iar timpul până la prima noastră destinaţie, micul sat pescăresc Câmara de Lobos, îl parcurgem cu ochii (şi urechile, cred…) la… simpatica ghidă ce ne însoţeşte. La Câmara de Lobos, oraşel situat la cinci kilometri de Funchal, pe coasta sudică a insulei, facem primul popas pentru fotografii. Aflăm că frumuseţea locurilor l-a atras pe Sir Winston Churchill, care şi-a petrecut aici o vacanţă, în ianuarie 1950 (când încă îşi scria celebrele “Memorii”), prilej cu care a pictat spectaculosul golf (vezi foto). În zilele noastre, la umbra vilei ce l-a avut oaspete, câţiva bătrâni îşi petrec timpul jucând cărţi… Nu departe de acest loc, se coboară pe o scară pietruită şi, urmând şoseaua şerpuită se ajunge în faţă monumentului închinat simbolului acestui mic orăşel: leul de mare! Nu putem rata băutura locală, un amestec de suc de lămâie, miere şi alcool rafinat din trestie de zahăr. Poncha, cum îi spun localnicii, se găseşte la numeroasele taverne din zonă şi are un gust plăcut, dulce-acrişor.

Nu zăbovim prea mult şi, lăsând în urmă numeroase viluţe cochete, urcăm spre Cabo Girão. La 589 de metri deasupra nivelului mării, se spune că este a două stâncă marină din Europa, ca înălţime, însă… părerile sunt împărţite! Priveliştea este, însă, absolut fabuloasă şi lasă o amintire ce cu greu poate fi uitată. Superb! Amatorii de suveniruri pot fi siguri că nu vor pleca cu mâna goală, locul fiind populat cu numeroşi vânzători ambulanţi şi fotografi, ce oferă “amintiri la minut”. Nu departe de această terasă, merită văzută Capela de Nossa Senhora de Fatima (Sanctuarul Fecioarei de la Fatima), înălţată în 1974, pe locul uneia mai mici, construită în 1931.

Următoarea oprire: “Ribeira Brava” (în traducere: fluxul sălbatic). Situat pe coasta de sud-vest, Ribeira Brava reprezintă una dintre primele parohii ale locului, micuţul orăşel fiind locuit încă de timpuriu în istoria insulei. Pe faleză, ne atrag atenţia culegătorii de scoici, care traversează plaja purtând pe umeri coşuri ce par uriaşe. În prezent, pe lângă biserica albă ce domină central oraşului, turiştii pot alege între numeroasele cafenele şi magazine ce populează străduţele înguste. În criză de timp, “alegem” revenirea în autocar, pentru următorul punct al turului nostru, Porto Moniz, locul în care vom servi şi prânzul. Până acolo, drumul urcă la fel de şerpuit, către platoul Paul da Serra (1400 m), temperatura scade brusc, apare ceaţa. Se spune că în zilele senine, de pe acest platou se poate vedea Marea Nordului.  Trecem fără oprire de cel mai înalt punct al platoului şi, pe coborâre, lucrurile revin în scurt timp la normal. Mai facem un popas foto, undeva deasupra oraşelului, deranjând siesta micilor şopârle ce par că lenevesc fără teamă pe pietrele încălzite de soare. Panorama este, fără doar şi poate, tulburătoare…

Porto Moniz. Orăşelul situat în cel mai nord-vestic punct al insulei şi celebru pentru băile sale vulcanice. Se spune că numele oraşului vine de la Francisco Moniz, care a fost căsătorit cu una dintre fiicele Ducelui Gonçalves Zarco, descoperitorul insulei Madeira. Pentru cei care au de gând să petreacă mai mult timp pe insulă, Porto Moniz ar trebui să fie o destinaţie de cel puţin două-trei zile. Locul este faimos pentru bazinele sale vulcanice, locul favorit de îmbăiere al localnicilor şi turiştilor. Înconjurat de roci de lavă, cu forme bizare, Porto Moniz oferă vizitatorilor săi o promenadă spectaculoasă, cu numeroase locuri în care puteţi servi prânzul sau… doar cafeaua, admirând apele cristaline ale Oceanului. Într-un astfel de loc, mai precis pe terasa Restaurantului “Orca”, am savurat o delicioasă (şi nu foarte scumpa…) masă tradiţională, cu fructe de mare şi o serie de specialităţi locale, preparate din peşte.

Cum tot ceea ce este frumos… se termină repede, pornim din nou la drum, înapoi către bătrâna “Black Prince”. Urmăm coasta nordică a insulei, un drum spectaculos, cu munţii în stânga şi Oceanul în dreapta, cu numeroase cascade ce se prăval de la mare înâlţime către albastrul Atlanticului. Drumul ne poartă apoi către inima insulei, spre Ecumeada, tunelul în lungime de 3,1 km, inaugurat în anul 2000 şi care leagă nordul de sudul Madeirei. Parcurgem tunelul cu regretul de a nu fi avut şansa unei zile senine pe platourile înalte ale insulei, pentru a putea admira de la înâlţime, din acelaşi loc, atât partea nordică, cât şi cea sudică a insulei. În drum spre vapor, parcugem frumoasa vale Serra D’Qgua, cu peisajul său spectaculos, bogat în terase intens cultivate…

Astfel se încheie o zi intensă pe superba Insulă Madeira. O destinaţie de vacanţă pe care v-o recomand cu căldură, chiar dacă, în aceste zile, locuitorii insulei sunt greu încercaţi… Cu siguranţă, soarele va reveni în curând în sufletul oamenilor de aici şi deasupra acestui loc binecuvântat de Dumnezeu.


14/01/2010

Lanzarote, micul paradis al lui Cesar Manrique

Insulele Canare reprezintă un arhipelag format din şapte insule, aflate la aproximativ 125 de kilometri de coasta Africii şi la 1000 de Peninsula Iberică. Într-o frumoasă dimineaţa de aprilie, Black Prince a acostat la Arrecife, capitala insulei Lanzarote (poartă numele primului european care a pus piciorul pe această insulă), cea de-a patra ca suprafaţă, după Tenerife, Fuerteventura şi Gran Canaria. Arrecife, care găzduieşte ceva mai mult de jumătate din populaţia insulei, apare pentru prima oară pe hărţile navigatorilor în secolul al XV-lea, fiind un mic port pescăresc. Oraşul se dezvoltă într-un ritm susţinut abia în ultimii 40 de ani, doar după ce este introdus şi implementat planul de construire a unei fabrici de desalinizare, deoarece până în anii 60 singura sursă de apă era… ploaia! În prezent, Lanzarote este o interesantă destinaţie turistică, atât pentru plaja cu nisip fin, dar mai ales pentru cele şapte centre turistice create, în diferite locaţii pe insulă, de artistul şi arhitectul local Cesar Manrique.

În ceea ce priveşte capitala, principalele puncte de atracţie din oraş sunt plaja, magazinele de lux, cafenelele de pe Cale Real şi, nu în ultimul rând, restaurantul situat la ultimul etaj al impozantului Grand Hotel, cea mai înaltă clădire de pe insulă, locul de unde Arrecife poate fi admirat în toată splendoarea sa. Personal, n-am fost impresionat de micuţa capitală a insulei, însă am avut şi neşansa de a vizita Arrecife într-o dimineaţă de sâmbătă, în care străzile orăşelului erau aproape pustii, iar singurul loc ce pulsa de viaţă era “La Bodega” din Plaza de Constitution, unde am gustat din vinul local produs pe podgoria ”El Grifo”.

Bineânţeles, nu puteam rata şansa unui tur ce a inclus vizitarea a trei dintre cele şapte centre turistice create de Cesar Manrique. Mai întăi, câteva cuvinte despre cel ce se face “vinovat” de transformarea acestei insule într-un punct de atracţie major pentru cei care vizitează Canarele. Născut chiar la Arrecife, în 1919, Manrique pleacă la Tenerife cu gândul de a urma facultatea de drept, însă renunţă rapid şi ajunge la Madrid unde se dedică artelor frumoase. Îl cunoaşte pe Pablo Picasso, de care îl leagă o strânsă prietenie. Moartea prematură a soţiei îl determină să revină, în 1966, pe insula pe care s-a născut. Prieten cu guvernatorul insulei, alături de care a copilărit, Manrique a înţeles enormul potenţial turistic al insulei şi l-a convins pe acesta să finanţeze din bugetul local realizarea celor şapte centre turistice, care, în zilele noastre, atrag sute de mii de turişti anual.

Drumul către prima destinaţie ne poartă prin mijlocul unui peisaj ce pare pârjolit şi care păstrează amintirea ultimei erupţii vulcanice de pe insulă, cea din 1824. Pe dealurile cu aspect selenar pe care le strabatem cu rapiditate, atrag atenţia loturile de sol vulcanic, parcelate cu ajutorul unor ziduri de piatră, de mică înălţime. Un sol de culoare închisă, dar foarte fertil, pe care localnicii cultivă cu succes viţa de vie şi roşiile. Sub impresia puternică lăsată de acest peisaj straniu, ajungem la Los Jameos del Aqua, un lung tunel vulcanic, rezultat de erupţia vulcanului La Corona, în urmă cu mii de ani în urmă. Locul a fost amenajat după un plan foarte bine gândit, punând la dispoziţia turiştilor, într-un decor natural fascinant, câteva baruri şi restaurante, o piscină şi un auditorium cu o acustică excelentă, care poate primii 500 de spectatori şi care găzduieşte concertele celor mai celebrii artişti. Însă punctul de maximă atracţie îl reprezintă mica lagună formată în interiorul cavernei şi care oferă mai multe rarităţi naturale. Apa sărată, de provenienţă marină, este perfect transparentă, iar la orele amiezii, printr-o deschizătură naturală situată în tavanul cavernei, razele soarelui se oglindesc în suprafaţa apei, oferind un interesant spectacol de lumină. Întreaga zonă se poate străbate de-a lungul lagunei, pe un drum subţire şi şerpuit, în lungime de mai bine de un kilometru. Din loc în loc, turiştii se opresc pentru a descoperii, pe fundul apei, o specie de crab, de mici dimensiuni, albinos (consecinţă a lipsei de lumină naturală) şi care se află aici în mediul său original. O specie rară, ştiinţific denumită “Munidopsis polymorpha” şi care trăieşte doar în acest loc. Undeva, spre ieşirea sudică a cavernei, se află intrarea în “Tunel de la Atlantida”, un tunel subacvatic, lung de mai bine de 1,5 km, un veritabil paradis pentru speologi.

A urmat vizita la El Mirador del Rio, centru turistic situat în nordul insulei Lanzarote, la 475 de metri deasupra nivelului… oceanului şi care oferă o privelişte superbă. Inaugurat în 1974, El Mirador del Rio reprezintă o veritabilă operă de artă arhitectonică aflată într-o simbioză perfectă cu frumuseţea naturală a locului. Pe vremuri, locul se numea „Atalaya Grande” şi reprezenta principalul punct de observaţie împotriva celor care doreau să debarce ilegal pe insulă. Intrarea în locaţie nu anunţă nimic spectaculos, însă, odată ce păşim în salonul principal, ferestrele panoramice din interior, precum şi balustrada exterioară situată pe marginea prăpastiei, oferă una dintre cele mai frumoase vederi panoramice ale insulei. Chiar în faţa ni se oferă frumoasa privelişte a insulei La Graciosa despărţită de Lanzarote de strâmtoarea El Rio, a cărei lărgime maximă este de un kilometru. Având ceva mai puţin de 30 de kilometri pătraţi, La Graciosa este cea mai mare dintre insuliţele ce alcătuiesc aşa-numitul „Arhipelag Minor” al Canarelor, fiind şi singura locuită (o comunitate de pescari, de aproximativ 500 de suflete). În apropiere poate fi văzută insula Montana Clara (vârful vizibil al unui vulcan ce urcă din mare), iar ceva mai departe zărim Alegranza, cea mai nordică insulă a Canarelor, pe care se află şi cel mai important far din zonă, dat în funcţiune în 1865. Ambele insuliţe reprezintă site-uri importante pentru păsările marine, iar apele lor sunt bogate în floră şi faună marine.

Ultimul popas îl facem în paradisul verde de la Jardin de Cactus. Deschisă publicului în 1989, Grădina cu cactuşi este ultima dintre cele şapte opere turistice create de Manrique pe Insula Lanzarote. Locul a fost conceput ca un amfiteatru larg, cu terase mari şi ziduri groase de bazalt. Solul a fost acoperit cu un strat gros de cenuşă vulcanică, în deplină armonie cu peisajul insulei. În incinta generoasă, vizitatorii pot admira aproximativ 1400 de specii de plante, în majoritate cactuşi aduşi din toate colţurile lumii. Eu am avut norocul de a găsi înfloriţi o mare parte a acestora şi de a mă bucura de un rarisim spectacol multicolor. În mijlocul grădinii este o mică fântână, populată cu câteva zeci de peştişori roşii, iar în partea opusă intrarii este un bar, unde pot fi servite mâncăruri tradiţionale, vinul local, dar şi bere (preţurile sunt acceptabile). Deasemenea, în incintă poate fi vizitată şi o moară de vânt, tradiţională, unde, pe vremuri se obţinea o făină, numită „gofio”, din care se prepară „guanche”, un apreciat aliment tradiţonal.

Celelalte patru locaţii turistice create de Cesar Manrique (pe care… nu le-am vizitat!) sunt: La Cueva de los Verdes (în apropiere de Los Jameos del Aqua), Muzeul Campesino (situat în micuţa localitate Mozuga, în centrul insulei), Muzeul Internaţional de Artă Contemporană (Castillo de San Jose, muzeu ce deţine câteva lucrări purtând semnături celebre, precum Picasso, Miro, Tapies şi, evident Manrique!) şi Parcul Naţional Timanfaya (în nord-estul insulei).

În concluzie, Lanzarote poate fi o interesantă destinaţie de vacanţă, atât pentru cei mai activi, care adoră să cunoască cât mai multe lucruri despre locurile pe care le vizitează, cât şi pentru cei mai comozi, care pot lenevi pe plajă sau pe marginea piscinelor în orice perioadă a anului, statisticile indicând o medie de 16 zile ploioase pe an şi o temperatură care coboară rareori sub 16 grade Celsius (eu am fost în aprilie şi erau 26 de grade). Oricum, o vacanţă mai ieftină decât pe litoralul românesc, cu avantajul unor servicii… net superioare (mă rog, nici nu-i prea greu…). La minusuri, aş pune costul destul de mare al transportului din România până în Canare…

13/12/2009

Agadir – Perla albă a Atlanticului

Filed under: Hai-hui prin lume — paulcalexe @ 2:44 am
Tags: , , ,

Încep, astazi, un mic jurnal de călătorie. În vara anului 2008, timp de şase luni (mai precis… 157 de zile!) am avut prilejul de a mă afla la bordul celei mai „bătrâne” nave de croazieră aflată în exploatare la aceea vreme: Black Prince. Un interval de timp în care am trăit o experienţă de viaţă unică şi în care am văzut locuri pe care doar visasem să le pot vedea. Aşadar, vă invit la drum! Prima destinaţie: Agadir, Maroc.

Agadir. “Perla alba a Atlanticului”, un oras important pe coasta de vest a Oceanului Atlantic, parte a Marocului, o ţară predominant musulmană şi cu o poveste interesantă. Agadir fost fondat în 1505, de către celebrii navigatori portughezi, care au găsit aici un mic sat de pescari şi care au pus temeliile unui centru comercial,  numit Santa Curz do Cabo de Gue. Aceştia nu au stat decât până în 1542. După plecarea portughezilor, oraşul rămâne sub dominaţia dinastiei berbere a Wattasizilor şi cunoaşte două secole de înflorire economică. În 1911, Agadir intră sub controlul Germaniei, iar doi ani mai târziu are loc ceea ce istoria a ţinut minte drept „incidentul franco-german”, încheiat cu un compromis: Germania a recunoscut protectoratul Franţei asupra unei părţi a Marocului şi a primit în schimb o parte a Congoului francez. În 1960, oraşul a fost distrus în întregime de un cutremur devastator. 15 secunde de groază, care au luat 15.000 de vieţi şi care au ras de pe faţa pământului Kasbah, centrul istoric al oraşului. Actualul oraş, cladit după acest an, la doi kilometri de epicentrul cutremurului, încearcă să se ridice având ca principale activităţi turismul, dar şi industria piscicolă şi cea fructiferă, milioane de tone de peşte şi portocale fiind exportate anual din această zonă. De remarcat că, spre deosebire de alte popoare musulmane, marocanii oferă 2,5 la sută din averea lor celor mai săraci, diferenţiându-se de alte popoare musulmane, care cedează această cotă către biserică.

În ceea ce priveşte experienţa trăită în Agadir, ea s-a consumat în cadrul unui tur turisitc organizat, intitulat “Agadir contrast” şi care a început cu vizitarea portului pescăresc, de unde, în fiecare dimineaţă, sute de barci, de dimensiuni mai mici sau mai mari, pleacă în larg pentru a se întoarce câteva ore mai târziu cu peşte proaspăt. Acesta este vândut în apropierea portului pescăresc, unde este amenajată o impresionantă piaţă de peşte. Totodată, în apropiere fiinţează şi un şantier naval, unde sunt construite aceste bărci, cele mai multe din lemn.

A urmat vizita în vechiul oras, Kasbah, din care nu au mai rămas decăt ruinele, iar acum a devenit un profitabil loc de “pelerinaj” pentru turişti. Contra unei sume negociabile, de 2 până la 10 euro, aceştia se pot plimba… câteva zeci de metri cu cămila. În ceea ce mă priveşte, plimbarea a fost gratis! Motivul? „Romania? Hagi, best football player in the world” 🙂 Situat pe o înălţime din apropierea noului oraş, locul beneficiază, deasemenea, de o belvedere superbă, de unde poate fi admirat noul Agadir, întinderea albastră a Atlanticului, dar şi şoseaua şerpuită prin pustiul ce leagă noul şi vechiul Agadir.

Al treilea loc vizitat, piaţa! Un amestec fascinant de culori, zgomot, praf şi glasuri, care oferă orice, de la cartofi si pepeni, la… copia tricoului lui Mutu (20 de euro la prima strigare, putea fi achiziţionat cu 5)!

Odată ieşiti din acest dulce haos, ne îndeptăm spre Fantasia, locul în care, la un păhărel de ceai (concentrat şi puternic mentolat, localnicii îl numesc… whisky marocan!), asistăm la un spectacol tradiţional, cu acrobaţi, cântăreţi, dar şi războinici pe cai pur sânge arab, care vin în galop, ameninţător către asistenţă, trăgând cu puşca în aer! Spectacolul se încheie cu o interesantă dresură de şerpi.

Părăsim spectacolul de la Fantasia, pentru a vizita un magazin naturist, în care ne sunt prezentate tot felul de ceaiuri, alifii, loţiuni şi creme.  Evident, toate având proprietăţi miraculoase! La final, fiecare turist este îndemnat să cumpere ce vrea, sub garanţia „celor mai bune preţuri”! Personal, fiind “escorta” grupului de turişti, primesc “free” o pungă de condiment foarte iute (“dinamite”, îmi spune gazda) şi o sticluţă cu ulei de masaj împotriva durerilor de cap! O chestie de care s-ar putea sa am nevoie… În final, turul se încheie cu o trecere printr-un magazin de suveniruri, în care punctul de maximă atracţie îl constituie covoarele ţesute manual. Bineînţeles, preţurile sunt pe măsură!

Cam atăt am reuşit eu să descopăr din acest interesant oraş. După-amiază, din larg, de la bordul „Black Prince”, am putut zări o întinsă fâşie de plajă, pe care, profitând de soarele cald al mijlocului lunii aprilie, se bronzau câteva sute de localnici şi turişti…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.